Kitsch-ul din zilele noastre

Captureblogk

Termenul de kitsch aşa cum este azi întrebuinţat a apărut în anii 1860 şi se referea la obiecte aşa-zis artistice vândute ieftin de către comercianţii din Germania. Acest concept a apărut odată cu dezvoltarea comerțului si în sec. al XIX-le era de fapt o încercare a burghezilor de a imita nobilimea. Kitsch-ul face referire la o pseudo-arta și în prezent este întâlnit în orice domeniu deoarece este o “ artă” pentru mase, pentru un număr mare de oameni care nu pun accentual pe calitate ci pe cantitate.

       Deși este o categorie a esteticii, kitsch-ul nu apartine doar de domeniul artei. În prezent avem conceptia de om-kitsch sau de cultura-kitsch. Orice lucru facut de mântuială, orice imitație care este menită să vândă, dar care nu are scopul de a educa sau de a oferi o anumită valoare, este un kitsch.

    Daca menirea unei opere de artă este de a educa atât intelectual cât și spiritual omul, kitsch-ul este doar ceva comerical, ieftin, strident și pompos cu care un om mediocru se mulțumește pentru ca a fost accesibil si nu trebuie să faca vreun efort să îl înteleagă.

          Kitsch-ul este atat de prezent în viața noastră încât devine din ce în ce mai greu să-l deosebim de adevărata artă, devine din ce în ce mai greu să nu îl aducem în toate aspectele vieții noastre.

           În artă se manifestă prin imitații ieftine și artificiale ale unor opere. Întâlnim kitsch atât în literatură cât și în muzica sau în toate artele vizuale. Muzica kitsch este comercială, are versuri superficiale și usor de înțeles iar așa-zișii cântăreți se bazează mai mult pe imagine sau aprență decât pe conceperea muzicii, de la instrumentație realizată  electronic până la versuri lipsite de substanță, muzica kitsch este cea care nu va trece proba timpului. În artele vizuale, kitsch-ul se instalează prin tendința de a combina cât mai multe culori, forme sau materiale doar pentru a “straluci” mai tare. Același lucru îl întâlnim și în moda actual, majoritatea oamenilor nu mai sunt capabili să combine culorile sau materialele atunci când se îmbracă, ei se folosesc de ele pentru a epata, pentru a arăta cât de „ nonconformiști“ sunt, nerealizând că de fapt, ei ies în evidență doar pentru prostul gust, daca nu ar avea acces la aceste excentrități, nimeni nu i-ar observa pentru ca nu au nimic profund și valoric de arătat.

            În ceea ce privește literatura, kitsch-ul se manifestă prin cărțile care abordează subiecte controversate sau ușor de înțeles doar cu scopul de a șoca și de a vinde cât mai mult. În prezent se merge pe principiul: oricine poate fi scriitor. Întâlnim des tot felul de persoane publice care scriu cărți fără  vreo valoare literară. Este vorba despre genul de literatură ușoară, pe care majoritatea o preferă doar pentru că e “la modă”. În schimb, aceste tipuri de cărți nu îl provoacă pe cititor la gândire, nu îi dezvolta logica și nu îl face capabil să aibă propriile idei, el merge dupa ceea ce dicteaza moda sau majoritatea societății.

            Nu doar în artă se manifestă kitsch-ul, el este prezent în viața de zi cu zi deoarece un produs kitsch este ieftin si usor de înteles. De la emisiunile TV care promovează numai nonvalori, până la supermarketurile care oferă o abundență de bunuri de consum (în special de proastă calitate), kitschul este prezent peste tot.

         Un om kitsch este un individ fără educație estetică care preferă superficialul și stridența doar pentru că îi este mai ușor de înțeles și se simte confortabil în mediocritate.

           Fiind prezent în toate aspectele vieții, kitsch-ul este greu de recunoscut sau de evitat. Singura modalitate prin care oamenii pot recunoaște diferența dintre esență și aparența este educația. În ceea ce privește  arta și kitsch-ul, probabil ca singura metodă de a identifica originalul de copie este testul timpului. Un lucru făcut bine, o adevărată operă de artă, va rămâne artă și peste 50 de ani, indiferent de așa-zisa modă, în timp ce de o imitație superficială făcută doar cu scop comercial, nimeni nu își va ma aduce aminte.

Advertisements

Toată lumina pe care nu o putem vedea– Anthony Doerr (recenzie de carte)

20161112_140316Romanul scriitorului american poate fi ușor încadrat la categoria ficțiune istorică, are ca fundal evenimentele desfășurate în timpul celui de-al doilea război mondial. Totodată, cu cât avansezi mai mult în subiectul cărții îți dai seama că micile detalii sunt cele care construiesc cu adevărat tema romanului, că nu e doar o alta carte despre razboi.

           Înca de la primele pagini, cititorul se vede nevoit să facă o călatorie alambicată prin structura narativă a cărții, chiar dacă sunt capitolele destul de scurte,acestea nu prezintă în ordine cronologică evenimentele, un lucru care poate fi obositor si putin greu de urmărit, cel puțin la primele pagini, până cititorul se obișnuiește cu presonajele și subiectul. Cred, totuși, că aceste intercalări spațio-temporale, autorul le  face foarte bine și contribuie la menținerea suspansului.

       La o prima vedere avem povestea a doua personaje care nu au nicio legătura una cu cealaltă, nu numai că nu se cunosc, dar locuiesc la mii de kilometri departare. Un fir narativ ne-o prezintă pe Marie-Laure, o adolescentă oarbă care locuiește cu tatăl sau la Paris. Lumea ei se învârte între locul de muncă al tatălui, Muzeul de Istorie Naturală și casa celor doi, unde acesta își învață copila să se descurce în întunericul din jurul ei construindu-i o macheta în miniatura a orașului și dăruindu-i cărți de Jules Verne scrise în braille. Odată ce începe războiul fata fuge din Paris într-un mic si minunat oraș numit Saint Malo „cea mai stălucitoare nestemată a Coastei de Smarald bretone.” Cand pleaca de la Paris are la ea unul dintre cele mai prețiuoase diamante din lume, pe urmele căruia se află un ofițer de-al lui Hitler.

        Cel de-al doilea fir narativ urmărește destinul unui tânăr neamț pe nume Werner și copilăria pe care acesta o trăiește cu sora lui la un orfelinat. Cu trecerea anilor, Werner descoperă ca este pasionat de tehnică, are un talent special în a repara radiouri vechi. Această pasiune a lui îl salvează (sau nu) și îl face să își dorească mai mult de la viață decât simplul fapt de a fi un muncitor în mină, lucru spre care se îndreptau inevitabil toți tinerii făra posibilitate din vremea aceea. Astfel, cu începerea războiului, el este recrutat în armata hitleristă și ajunge să fie cel responsabil cu detectare radiofonică a celor care opun rezistență ocupării naziste.

       Cum și când ajung cei doi să se cunoască? Vă spun doar atât: undele radio îi salvează (mai mult sau mai putin) pe cei doi, o voce care transmite clandestin la radio mesaje, o voce cunoscută din copilărie sunt singurele lucruri care îi leagă. Nu o să vă spun mai multe pentru că fix asta mi-a plăcut cel mai mult la carte. Faptul ca viața unor necunoscuți poate fi atat de legată una de cealaltă că nici măcar ei nu își dau seama. Subiectul romanului rămane să fie descoperit de cititor.

      Ceea ce mi-a plăcut la romanul lui Doerr e faptul că, deși s-au scris atat de multe cărți despre cel de-al doilea război mondial, majoritatea prezintă perspectiva celor afectați de ocupația nazistă. In schimb aici, avem și viața de zi cu zi a nemților care nu aveau nicio treabă cu frontul si totuși sufereau consecințele războiului (vorbesc aici de Jutta, sora lui Werner).

      De asemenea, cred ca romanul poate fi văzut ca un bildungsroman. Personajele evoluează, trec prin procesul maturizării datorită suferințelor fizice, dar mai ales emoționale cauzate de război. Dacă la început Marie-Laure este o fetiță neajutorată, cu timpul, tocmai faptul că este oarbă, o face în mod ironic, să vadă mai multe decât cei din jurul ei.  Iar în ceea ce îl privește pe Werner, el este la început adolescenul care își dorea doar să se intregreze și să fie apreciat pentru munca lui în domeniul undelor radiofonice. Cu timpul, văzând în jurul lui efectele războiului, începe sa aibă îndoieli cu privire la rostul acestei lupe între oameni. Începe să realizeze că așa-zisele oportunități pe care  Führer-ul le oferă tinerilor, nu sunt decât iluzii care mai devreme sau mai târziu te lasă cu sentimentul ca ai trăit și ai omorât pe alții în vag.

          Autorul conturează cele doua personaje principale, într-o oarecare măsură, în mod antitetic. El se ocupă de transmisiunile radiofonice, el este tehnologia, iar ea este nevăzătoare fascinată de mare, care studiază pasările și moluștele, ea e natura. El vede războiul de pe front, ea îl trăiește pe străzile civilizate ale micului oraș. Un radio care transmite clandestin din podul unei case, este singura firul care îi aduce împreună. Personajele secundare ale romanului, prin acțiunile lor evidențiază și mai clar mesajul carții: „Sa trăiești înainte să mori”…sau… „Deschideți ochii și vedeți cu ei tot ce puteți înainte sa se închidă pe veci.”

         Vă recomand cartea atât pentru măiestria cu care sunt conturate anumite locuri sau sentimente, cât si pentru subiectul pe care îl dezvoltă autorul îmbinând mai multe fire narative care în final ajung să devină unul singur.

Adam și Eva- Liviu Rebreanu (recenzie de carte)

Dacă ar fi trebuit să vorbesc acum vreo trei sau patru ani despre opera lui Liviu Rebreanu, m-aș fi limitat la a spune ca am citit “Ion” pentru că mi s-a cerut la școală și nu prea mi-a plăcut. De curând am recitit cartea, am înteles-o diferit și a început să îmi placă dar nu puteam să spun ca operele lui Rebreanu sunt printre preferatele mele din literatura română.

          După ce am citit “Pădurea Spânzuraților” mi-am dat seama ca reticența mea fața de scrierea lui Rebreanu era nedreaptă. Când am văzut că pe parcurs ce citeam cartea îmi plăcea dar mă și enerva în același timp Apostol Bologa, personajul principal, mi-am dat seama că omul asta a scris bine, bine de tot!

           A durat ceva timp până am început să citesc “Adam și Eva”- motivul? Teama că nu o să îmi placă așa de mult ca “Pădurea spânzuraților” și că o să îl scot pe  Rebreanu de pe lista mea de autori preferați tocmai când începuse să îmi placă. Așa că am început să citesc cartea rugându-mă să nu mă dezamăgească…și n-a facut-o!

         Rebreanu declara că “Adam si Eva” este romanul lui preferat. Să fie oare pentru că una din sursele de inspirație pentru această carte a fost o întamplare reala petrecuta în viața scriitorului? În toamna anului 1918 la Iași, în timpul unei ploi torențiale, Rebreanu trece pe lângă o femeie cu ochii verzi, pe care deși era sigur că nu o mai văzuse niciodată, simte că o cunoaște. Cei doi trec unul pe langă altul fără să își vorbească dar privindu-se insistent, amândoi simțind că se cunosc din altă viața. Nu s-au mai vazut apoi niciodată, dar autorul nu a uitat ochii ei verzi.Această întamplare este una dintre sursele de inspiratie alea autorului pentru romanul Adam si Eva.

          Romanul este alcătuit din șapte nuvele, aparent fără nicio legatură între ele, șapte povești despre oameni care trăiesc în țari și epoci diferite.

Povestea pleacă de la mitul sufletului pereche. Cu toții știm ideea lui Platon conform căreia zeii (de teamă ca oamenii să nu devină mai puternici decât ei) au separat fiinţa androgină în două: bărbat şi femeie, care au intrat în curentul vieţii materiale; şi de atunci fiecare om îşi caută jumătatea originară cu care să se unească şi să redevină o singura fiinţa divină.

          Despre asta e vorba și în “Adam si Eva”, despre lupa omului în căutare unei jumătați care să îl completeze, să îl facă să își înțeleagă menirea în univers. Romanul începe cu povestirea lui Toma Novac, un profesor de filosofie aflat pe patul de spital după ce a fost împușcat de soțul Ilenei, femeia pe care Toma o iubea. În clipele pe care Toma le petrece în spital, fiind atât de aproape de moarte, acesta nu numai că își vede trecând prin fața ochiilor toată viața dar își vede și viețiile anterioare pe care le-a trait.

Din acest moment încep șapte istorii despre șapte bărbați care au trăit în epoci și în țări diferite dar  care aveau în comun faptul că de cate ori întalneau adevarata dragoste, destinul îi despărțea. Astfel la sfârșit aflăm că toți acești șapte bărbați au fost unul singur, Toma Novac, care se reîncarnează de șapte ori pentru a-și putea găsi sufletul pereche pe care de fiecare dată îl pierde.

Deși firul narativ al tuturor nuvelelor care alcatuiesc romanul este aproape identic, fiind ușor pentru cititor să își dea seama care poate fi finalul fiecărei povestiri, este interesant faptul că romanul este o călătorie în lumi diferite, devenind astfel o lecție de istorie si civilizație.

          Un singur suflet se reîncarnează de șapte ori, astfel actiunea fiecărui capitol se desfăşoară  în civilizaţii diferite, care variază de la India antică din Capitolul I până la România începutului secolului XX. Astfel cunoaștem pe indianul Mahavira, egipteanul Unamonu, babilonianul Gungunum, cavalerul roman Axius, călugărul german Adeodatus, doctorul francez Gaston Duhem, românul Toma Novac.  

             Destinul personajelor este puternic influențat de contextul social al fiecărei perioade.  Dacă în primul capitol sufletul se reîncarneaza într-un indian care apartine unei caste inferioare, pe parcursul romanului sufletul ia forma unui călugăr fanatic, apoi a unui ateu din perioda revolutiei franceze iar ultima reîncarnare a sufletului este într-un filosof român din sec. XX.

           În viziunea lui Rebreanu, numarul șapte este magic (conform credințelor religioase lumea a fost făcută în șapte zile). Omul își găsește adevarata jumătate la a șaptea reîncarnare, în toate celelalte vieți personajele își întâlnesc sufletul pereche dar vor suferi morţi violente iar iubirea  va rămâne neîmplinită până la a şaptea moarte, când, sufletele se unesc.

             Deși pe parcursul romanului, lectura poate deveni uneori monotonă din cauza faptului că cele șapte istorii de viață au același final, cartea merita citită pentru că, indiferent dacă credem sau nu în reîncarnare, povestea ne face să ne întrebăm de câte ori nu ni s-a întamplat și nouă să vedem o persoană pentru prima dată și să simțim că o cunoaștem, că nu trebuie să purtăm o mască în fața acelei persoane pentru că ea/el ne va accepta așa cum suntem, cu tot ce e mai bun dar și tot ce e mai rău din noi. Oare nu desprea asta e vorba când vorbim de suflete pereche? Cititorului îi ramane sarcina să afle la sfârșitul carții ce se întamplă cu a șaptea viață a personajului, moare sau nu Toma Novac acum când și-a înâlnit adevăratul suflet pereche?

Mai este literatura clasică de actualitate?

blog foto

De ceva vreme urmăresc anumite bloguri literare și e greu să nu observ că există o anumită prăpastie între cei care citesc literatură contemporană și cei care citesc autori clasici. De regulă, cei care vorbesc despre cărti în mediul online (dar nu numai) se orientează foarte mult în a recenza cărți contemporane (lucru deloc de condamnat) dar parca prea pe toate blogurile literare se vorbește cam de aceleași cărți/ aceleași noutăți literare.

        Stând de vorbă cu cațiva dintre prietenii mei, am constatat că principalele motive pentru care multi dintre ei nu citesc literatură clasică este pentru că-i consideră pe clasici greu de înțeles sau sunt de părere că omul contemporan nu se mai regăsește în literatura clasică deoarece trăim într-o societate atât de diferita de cea din trecut (oare?).  Alții nu citesc astfel de cărți din simplul motiv că au încercat cândva, nu au dat peste cartea potrivită, nu le-a plăcut și au preferat să rămână în zona lor de comfort, citind doar ce știau sigur că este pe gustul lor. Acestea fiind spuse, cum ne motivăm să citim din nou un autor clasic?

Pentru început ar trebui să renunțam la prejudecăți. Există o idee puternic înrădăcinată în mintea multora dintre noi, aceea că literatura clasică tratează teme depașite, iar noi ca niște oameni moderni ce suntem nu ne mai regăsim într-o poveste scrisă acum doua secole sau chiar mai mult. Total greșit! Ați fi surprinși să vedeți că operele autorilor aștia “clasici, plictisitori și depășiți” au rezistat de-a lungul timpului tocmai prin faptul că ei au scris despre niște teme si motive literare atemporale. Clasicii au scris despre iubire, ură, prietenie, societate, ipocrizie – ca să vezi, din câte știu eu, oamenii au trecut prin toate astea acum o mie de ani și încă mai au aceleași probleme și azi!

Un alt lucru pe care ar trebui să îl avem în vedere dacă vrem să încercăm să ieșim din zona noastră de “confort literar” este faptul că cititul este o plăcere dar și un mod de a ne antrena creierul.  Nu ar trebui să ne fie rușine cu ce citim, dacă prietenii mei citesc un anumit gen/autor nu trebuie să citesc și eu aceleași cărți doar pentru că așa e la modă sau pentru că autorul X, deși nu îmi place și nu înteleg nimic din el, vorbesc de zor despre carte lui pentru că ma face să par mai deștept. E adevărat, clasicii nu sunt ușor de înțeles, mai ales daca esti obișnuit să citești numai povești de dragoste contemporane cu o ea frumoasă și inocentă care îl întâlnește pe un el frumos și bogat, trec prin 2-3 încercări împreună și totul se termină cu un happy-end și ala destul de previzibil încă de la primele pagini.

Cum ziceam, clasicii nu sunt întotdeauna ușor de înteles, dar tocmai asta e ideea unei cărți bune – să te frământe, să te facă să-ti pui întrebări sau să rămâi cu sentimente în contradictoriu și după ce ai închis-o.

Un alt motiv destul de întemeiat pentru care ar trebui să citești clasici: prin intermediul acestor cărți poți învăța o altfel de istorie decât banalele lecții din manualele școlare. Da, poți să citești clasici ca să înveți istorie, ca să afli despre modul de gândire al oamenilor din diferite perioade. Nimic nu se compară cu o carte bine scrisă despre o perioadă anume.  Vrei să știi care erau elementele pe care se baza societatea engleza în epoca victoriană? E de ajuns să-l citești pe William Thackeray ca să vezi cat de mult contau aparențele pentru oamenii aceia, ca să întelegi de ce totul era un bâlci al deșertăciunilor. Sau e de ajuns să-l citești pe Erich Maria Remarque  ca să întelegi ororile de pe frontul de luptă într-un alt mod decât îți este prezentat războiul la școală.

Revenind la ce spuneam mai sus, referitor la faptul că operele clasice dezvoltă teme care au fost și vor fi întotdeauna actuale, ideal ar fi ca cei care nu știu cu ce autor clasic să înceapă,  sa încerce să găsească un punct comun între clasici și contemporani.

          Ce înseamna asta? Simplu! Dacă știi că din literature contemporană îți plac aventurile și cărțile detective, de ce să nu citești și un clasic care abordează aceiași tematică? Ți-a plăcut Codul lui Da Vinci de Dan Brown? –pe partea clasica e posibil sa își placă Numele trandafirului de  Umberto Eco sau Arthur Conan Doyle cu Aventurile lui Sherlock Holmes. Știi că îți plac poveștile contemporane despre vampiri sau despre creaturi ciudate, atunci există mari șanse să îți placă și Dracula (Bram Stoker) sau Frankenstein de Mary Shelley. Sau poate îți place genul Young Adult și vrei povești de dragoste între adolescenți rebeli și neînteleși, clasicii au fost și ei cândva adolescenți (vezi J. D. Salinger – De veghe în lanul de secară).

Nu zice nimeni că trebuie să dormi cu Dostoievski sub pernă, dar între două cărți contemporane, poti să citești și un clasic ca să întelegi că adevărata arta nu tine cont de timp. Indiferent că e vorba de clasici sau contemporani, atunci când vine vorba de literatură trebuie să fii dispus să experimentezi, să nu mai judeci o carte doar după cât de actuală e tema și mai ales, să nu rămâi blocat pe ideea că daca ai citit până acum un clasic și nu ți-a plăcut, la fel o să se întâmple cu toate carțile de acum încolo. Mi s-a întâmplat de multe ori să-mi doresc să nu mai citesc un clasic doar pentru că am dat peste o carte care nu mi-a plăcut sau pur și simplu nu a fost pentru mine în momentul respectiv, ca mai târziu să citesc o altă carte de la același autor și să o ador.

Nu mai caut casă!

childhood_memories__by_musicalfish-d2yksha
În toamna lui 2009 D. intrase la facultate şi i se părea că lucrurile încep în sfârşit să arate aşa cum ar trebui să fie pentru o tânără de 20 de ani. Tot în toamna aceluiaşi an, după divorţul părinţilor, se mutase cu mama sa într-un apartament cu doua camere din apropierea campusului universitar.
          Cand s-a mutat din casa în care îşi petrecuse copilăria, D. a simţit o eliberare. A simţit că în sfârşit poate să respire. Normal că i se părea straniu să plece de acolo, era locul în care crescuse alături de cei mai dragi oameni ai ei, locul în care peretii mai păstrau încă, pe alocuri, urmele încercărilor ei de a-şi manifesta talentul inexistent la desen, locul în care atunci când închidea ochii putea să vadă frânturi din amintirile pe care le avea cu bunicii ei.
Cu toate astea, neliniştea şi durerea pe care a trăit-o în ultimii doi ani în casa aceea erau mai puternice decât orice amintire frumoasă pe care a avut-o in copilărie acolo. Lucrul ăsta o făcea să îi pară bine că se mută într-un loc complet nou.
          După ce şi-a strâns ultimile lucruri şi le-a dus la maşină, singurul loc spre care şi-a întors privirea a fost către imensul copac din spatele casei. De copacul acela atârna încă un leagăn pe care bunicul ei i-l făcuse când avea cinci ani. Copacul si leagănul…erau singurele lucruri pe care regreta că nu poate să le ia cu ea din acea curte.
Timp de o secundă, se gândeşte la câte lucruri ştia copacul acela despre ea, probabil ştia tot ce nimeni altcineva nu ar fi putut să ştie. De câte ori nu şi-a julit mâinile si picioarele căzând din leagănul acela! Şi câte ore a petrecut acolo atunci când simţea că în interiorul casei nu îşi găsea locul! Se dădea în leagăn ore în şir până când i se părea că nu mai aude cum urlă durerea din casă.
          Înainte să se urce în maşină, a tras adânc aer în piept şi a simţit o oarecare urmă de remuşcare la gandul că, din cauza agitaţiei din ultimile zile, nu s-a dus să mai stea pentru ultima dată in acel leagăn, să îi zică la revedere.
                  – Auzi mamă, crezi oare că noii proprietari vor păstra leagănul, parcă ţie ţi-au spus că au un copil, nu? Poate îl vor păstra totuşi!
                 – Lasă-l încolo de leagăn! De ăla ţi-e aminte ţie acum, la câte avem de făcut? Dacă ar fi după mintea ta, ai lua şi leagănul cu copac cu tot după tine!
Începe să râdă şi se urcă în maşină…

Din 2009 de când s-a mutat nu a mai intrat în curtea aceea, dar din când în când trecea pe stradă să îşi viziteze o veche prietenă şi arunca un ochi în gradină să vadă leagănul. Acum câteva luni a trecut cel mai recent pe acolo, copacul si leagănul nu mai erau…
            Când s-a mutat în noul apartament, în prima seară nu a putut să doarmă. Se simtea liniştită după mult timp la gândul că, în sfârşit lucrurile începeau să meargă bine şi în acelaşi timp se simţea straniu. Avea sentimentul acela că noua ei cameră îi era încă străină. E ca atunci când dormi peste noapte la un prieten şi ţi se pare că dormitorul nu îţi este cunoscut şi te gândeşti că a doua zi o să pleci la tine acasă si o sa poţi dormi bine. Aşa s-a simţit în prima noapte în noua casă, parcă tot avea senzaţia că doarme la altcineva si la trezire aşteptă să se ducă acasă.
          Uşor, uşor sentimentul că nu aparţine acelui apartament a dispărut şi acum dupa cinci ani de când locuieşte aici, D. nu se mai simte ca şi cum ar dormi într-o casă străină.
Între timp a învăţat că nimic nu este pentru totdeauna şi uneori schimbările nu sunt chiar aşa de rele. Ni se întamplă tot timpul în viaţă – nu stai într-un loc doar de dragul locului, stai pentru că probabil acolo este cineva sau ceva care te face să vrei să fii in acel loc. Când persoana respectivă nu mai este cu tine, locul nu mai este acelaşi. Rămân acolo pereţii care poartă amintirea voastră si bucăti din tine, dar acel loc nu va mai fi niciodată acelaşi.
           De câte ori nu ni s-a întâmplat să ne trezim că dintre o mie de prieteni, doar cu câţiva putem să fim liberi? Doar cu anumiţi oameni îţi place să te vezi indiferent de ora, indiferent dacă în ziua respectivă ai avut chef să pleci nearanjată sau nemachiată de acasă, pentru că stii că ei te vor vedea la fel de frumosă. Doar în preajma unor anumite persoane poţi să spui cea mai mare tâmpenie de pe lume ştiind ca ei te vor contrazice sau corecta dar niciodată nu te vor judeca sau nu te vor iubi mai puţin.
              Pentru D. acasă nu mai reprezintă de mult un loc. Acasă pentru ea reprezintă oamenii lângă care stă. Şi ştie…simte că oriunde ar fi: într-un parc, la o casă cu grădină sau într-un apartament de doua camere, ea este acasă si nu se simte ca o straină în vizită atunci când are lângă ea persoana potrivită.

Monologul toamnei

Autumn-Wallpaper-autumn-35867750-1280-800                 Ai ieşit şi tu în sfârşit afară din casă! Ce ţi-a luat atât? De doua săptămâni îţi bat în geam ca să ieşi să mă vezi. N-ai văzut că au anunţat şi la ştiri că o să vin? Ce geacă verde ai! Serios că nu te înteleg? Ştii ca verdele mă deprimă, nu de alta dar îmi aminteşte de culoarea verii. Aşa că te rog, data viitoare când ieşi să te mai plimbi să te îmbraci în galben ca să te potriveşti cu mine!
           Uite, vezi câte culori am anul ăsta? De la galbenul auriu la roşul maroniu… Aşa îmi place mie să mă îmbrac, colorat. Sunt foarte fericită, de-ai ştii că abia aşteptam să învelesc străzile oraşului în fiecare dimineaţă într-o ceaţă răcoroasă. Am ajuns chiar mai devreme decât în alţi ani, frunzele erau nerăbdătoare să adoarmă şi să le dezbrac de căldura sufocantă a verii.
           Un singur lucru îmi strică bucuria venirii, nemulţumirea oamenilor. Ei sunt tare ingraţi. În fiecare septembrie se plâng de venirea mea, numai că ei nu văd că eu sunt asemenea lor.
Eu am mii de culori, ei au mii si mii de sentimente. Ei aduc suferinţa si minciuna, eu aduc ploaia ca sa le spele durerea.
Oamenii se plâng de ploaie …deprimanta ploaie! aşa o numesc ei. Habar nu au că eu le aduc în dar ploaia pentru că aş vrea să îi fac să înteleagă odată că nu au nevoie de umbrele pentru a se proteja de ea, ei ar trebui să meargă pe străzi doi sub aceiaşi piele.
           Şi tu, ce aştepţi? Tot nu mi-ai spus ce tot ai făcut în astea două săptămâni de nu ai vrut nici măcar să ieşi la fereastra camerei tale ca să mă întâmpini, să îmi faci cu mâna!
E ceva ciudat cu tine. Anul ăsta nu m-ai întâmpinat aşa cum obişnuiai.Nu te mai plângi de frigul de afară, nu te mai surzeşte cântecul vântului. Nici măcar nu mă mai cerţi, nu mai urli la mine ca în alti ani să opresc ploaia si sa domolesc frigul. Acum pleci pe stradă fără umbrelă şi nu te mai plângi că te arde ploaia…Nici nu mai văd în ochii tăi tristeţe, cred ca începem să devenim prietene.
          Hai, acum te rog să le spui oamenilor să îşi închidă umbrelele astea odioase şi să îşi aleagă un suflet cu care să meargă prin ploaie, spune-le că aşa grupaţi doi sub o singură piele vor începe să le placă ploaia şi vântul! …Hai, spune-le că tu de anul acesta nu mai urăşti toamna!

Atelier pentru reparat suflete

            Dacă se strică o jucarie, o maşină sau un televizor în casa, îl putem duce la reparat sau chiar să îl înlocuim cu altul nou. Din păcate se pot repara doar lucrurile materiale, ar fi fost bine daca s-ar fi putut repara şi oamenii sau sentimentele lor.
         Mă intreb dacă exista un loc pentru reparat suflete defecte? Cineva care să poată sa mă repare, pentru că sunt sigură că sufletul meu nu funcţionează corect.
Suntem aşa de preocupaţi să atragem atenţia persoanei iubite încât uităm să privim în jurul nostru.
        Uităm că langă noi ar putea exista cineva pentru care suntem totul şi ne încăpăţânăm să rămânem lângă un om care nici nu ne vede. De câte ori nu spunem că ne dorim ca cineva să ne iubească? În realitate, noi nu vrem să fim iubiţi de cineva, de oricine…vrem să fim iubiţi de “aceea persoană” pe care şi noi o iubim.
         Îţi aminteşti de câte ori ai suferit spunând că nu eşti iubit? …Dar tu eşti iubit, doar că nu întodeauna de cine vrei tu. Vrei atât de mult să te iubească “ea” încât uiţi de toţi ceilalţi din jurul tău, uiţi de tine …şi de mine.
Dar de ce te-aş certa că ai făcut același lucru pe care şi eu l-am repetat de atâtea ori? Uneori se întâmplă să iubeşti mult, atât de mult încât uiţi să mai priveşti în jurul tau. În încercarea asta disperată de a ne face văzuţi de către persoana iubită uitam chiar şi de noi înşine.
        Şi cât de frustrant este sentimentul acela de gol pe care îl simţi când realizezi că persoana respectivă nu era pentru tine. Te uiţi mai atent la ce se întâmplă în viaţa ta şi întelegi câte ai pierdut, câte au trecut pe lângă tine fără ca tu să observi, pentru că în tot acest timp luptai cu disperare pentru cineva care la randul ei lupta pentru altcineva.
       Până într-o zi când realizezi că sufletul omului pe care l-ai iubit nu era cusut cu aceiaşi aţă cu care era cusut sufletul tau, iar sentimentele voastre erau realizate din materiale diferite. Şi te plictiseşti sau pur şi simplu nu mai vrei să îţi mai pierzi timpul aşteptând o privire sau un cuvânt care nu vor veni niciodată de la aceea persoană.
Atunci realizezi că alergând după o iluzie ai pierdut cea mai frumoasă realitate. O să te simţi defect. O să îţi doreşti să îţi poţi lipi la loc fiecare parte pierdută din tine, o să începi să cauţi un atelier pentru reparat suflete … Eu inca il mai caut.

Promite-mi că nu o să îmi promiţi nimic!

       Azi mi s-a întâmplat ceva ce m-a făcut să mă gândesc la faptul că, de cele mai multe ori îl vedem pe omul de lânga noi aşa cum am vrea noi să fie. Sau mai rău, irosim o relaţie într-o luptă absurdă de a-l schimba pe cel de lânga noi, de a-l face să gândească sau să se comporte în modul în care ne place nouă, pentru că uneori suntem egoişti.
       Cine sunt eu să încerc să te modelez pe tine după placul meu? Şi cine te crezi tu de vrei să mă faci să mă comport aşa cum îţi place ţie? Poţi, în cel mai bun caz, să îmi dai un sfat, depinde de mine dacă îl urmez sau nu.
Oamenii nu se schimbă. Poate îşi schimbă, pentru un timp, comportamentul în încercarea lor de a ne face pe plac. Dar până la urmă, în esenţa lor, oamenii revin la modul în care sunt ei cu adevarat: buni, răi, frumoşi, urâţi, egoişti, timizi, aroganţi sau nesuferiţi.
Un om se schimbă doar atunci când simte să se schimbe, pentru ca aşa vrea el şi nu pentru că aşa vrea x sau y.
       Un om adevărat îl acceptă pe cel de lângă el aşa cum este, cu bune şi cu rele. Dacă nu îţi convine ceva la el/ea, de ce mai rămâi în aceea relaţie? A, da visezi că o să îl schimbi tu…
       Mulţi dintre noi avem o “pandalie”: vrem sa fim siguri că relaţia noastră (fie ea de iubire sau de prietenie) o să dureze pentru totdeauna (dacă nu măcar 100 de ani). Dacă iubitul, prietena ta cea mai bună sau colegul de bancă nu te asigură (în mod repetat, dacă se poate de 5 ori pe zi) că o să fie lângă tine pentru totdeauna, înseamnă că nu se gândeşte la viitorul vostru împreuna…ce prostie!
Eu nu sunt în stare să mă hotărăsc cu o zi înainte cu ce o să mă îmbrac mâine: fustă sau jeansi…Şi unii vor să le promit că o să le fiu iubită sau prietenă pentru toată viaţa.
       Dacă mâine un asteroid loveşte pământul şi vom disparea ca dinozaurii? “Îţi promit că o să fiu prietena ta pentru toată viaţa, dar dacă ne loveşte un cataclism şi trebuie să aleg între a te salva pe tine, prietena mea cea mai bună şi a-mi slava ultima rochie cumpărată, imitaţie dupa Louis Vuitton, îmi pare cu I’m sorry dar rochia are prioritate, că nu se mai găsesc aşa imitaţii de calitate, fata!” :))
       Cei mai buni prieteni pe care îi am sunt lângă mine de caţiva ani tocmai pentru că nu mi-au promis nimic. Sunt oameni minunati, care deşi uneori mă enervează de îmi vine să dau cu ei de pământ, tot îi ador.
Nu mi-au spus niciodată că vor fi lângă mine întotdeauna şi nici nu a fost nevoie pentru că în fiecare zi mă acceptă cu miile de defecte pe care le am şi de-a lungul timpului ne-am străduit să rămânem uniţi.
        Asta cred că e o adevarata relaţie, când nu te omori cu promisiuni în faţa celuilalt dar faci tot ce îţi stă în putinţă să fiţi împreună. Şi dacă odată se termină, o sa aveţi sentimentul frumos că şi tu si el/ea, chiar dacă timpul sau destinul nu v-a ajutat să ramaneţi împreună, măcar aţi încercat.
        Mi-a trebuit mult timp să înteleg că dacă un om nu este cu tine aici si acum, nu înseamnă că nu te iubeşte…Poate te-a lăsat tocmai pentru că te iubeşte prea mult.
Nu cred în cuvântul “întotdeauna”, mai ales când vine vorba de prietenie, pentru că până la urmă cel mai bun prieten îţi eşti tu însuţi.
         E adevărat că există oameni extraordinari, care sunt capabili să facă multe pentru noi, dar la un moment dat ei pleaca, fie pentru că aşa vor ei sau fie pentru că, pur si simplu se întampla…dar până la urmă tot vor pleca din viaţa noastră, pentru că oamenii cresc, se schimbă şi se îndreaptă spre alte lucruri, alti oameni. Şi atunci îţi rămân amintirile cu ei dar rămâi doar cu propria persoană.
         Uneori ne dezamăgim singuri, cum am putea avea pretenţia să nu ne dezamăgească ceilalţi?
Până la urmă toţi rămânem singuri (unii mai mult, altii mai putin). Dar oamenii întotdeauna vor pleca pentru că se plictisesc, uită, mor. Cel mai mare inamic sau cel mai bun prieten al nostru suntem noi înşine.

Poveşti de toamnă – partea întâi

                   Treizeci de minute. Atât trecuseră de când stătea pe bancă aşteptând trenul. Niciodata gara nu i s-a părut mai pustie ca în dimineaţa aceea de duminică. Se uită la ceas, 5 şi jumătate …mai avea o oră de aşteptat. Se uită la geamantan , cât urăşte să umble cu bagaje după ea, se gândea ce o fi fost în capul ei de şi-a luat ditamai geamantanul , oricum nu o să se folosească de toate lucrurile alea?
               Îşi aduce aminte că azi e 15 octombrie …toamna. Mda,trebuia să fie toamnă. Întodeauna toamna a fost perioada din an în care i s-au întamplat cele mai importante momente din viaţă. Iubea toamna pentru liniştea pe care i-o transmitea. Când toată lumea se plângea de ploile şi de frigul de afara, ei i se părea că toamna vine în sfârşit ca să liniştească agitaţia din ultimile trei luni.
Şi ce îi plăcea să stea în casă când ploua mocnit câte o zi întreagă, să privească de la fereastră strada care părea pustie. I se părea că zilele alea erau pentru ea, îi dădeau energie , inspiraţie că ar fi putut să picteze orice atunci.
              Azi era o zi din aceea în care ar fi avut inspiratie să picteze. Dar ea era în gară astepta trenul spre Sibiu. Se uită în geantă şi scoate un creion:” Dacă mi-aş fi luat măcar o coală de scris la mine să mâzgălesc ceva cât aştept aici, trebuia să uit să îmi iau ceva şi în schimb să umplu bagajul cu haine, de ce oi fi luat atâtea?!” si se uită cu ciudă la geamantanul aşezat langă banca ei.
            Pe peronul garii, la vreo 10 paşi de ea, o doamna cu un copil care strigă:”Uite mamă, trenul…ăsta are mai multe vagoane decât celălalt , stai să le număr, 1,2,3…!”. Şi copilul număra fascinat vagoanele unui tren care trecea prin faţa lui.
             Se uită la copil şi zâmbeşte. A, şi cât nu îi plăceau ei gările. Atâta zgomot de la trenuri si atâta lume agitată. Când era mică, locuia lânga o gară şi aproape în fiecare dimineaţă se uita pe balcon la ce se întâmpla pe peronul garii. De atunci nu îi mai plac gările.
Ce să îţi placă la o gară?Aceleaşi trenuri care vin si pleacă …mereu aceleaşi , numai oamenii nu sunt aceiaşi. Ura gările de tren , le compara întotdeauna cu un cimintir de sentimente, credea că acolo sunt îngropate cele mai multe amintiri.
Întodeauna într-o gară cineva se urcă într-un tren şi pleacă, lăsând în urmă pe altcineva care priveşte de pe peron trenul îndepărtându-se. De-aia nu îi plăceau ei trenurile , pentru că se gândea  oare câti oameni nu au privind un tren care pleaca cu cineva drag in el ,iar ei au rămas pe peronul garii cu sentimente şi cuvinte pe care înca nu au apucat să se le spună?
                Se uită din nou la ceas, şase şi douăzeci de minute…mai are puţin. Deşi incepuse să se crape de ziuă , dimineaţa era încă întunecată și părea că o să plouă. Caută în geantă:”N-am luat nici umbrela, până la Sibiu o să îmi mai amintesc zece lucruri pe care le-am uitat. De-ar veni trenul ăla mai repede, înainte să înceapă ploaia, dar nu mai vine odată nici trenul, nici …”
Se ridică de pe bancă şi trăgând de gemantan, se îndreaptă spre linia 2 unde urma să sosească trenul. Nu se grăbea, ar trebuie să se grabescă , mai avea câteva minute, dar nu se grăbea, mergea încet şi calm ca şi cum ar încerca să tragă de secundele rămase, şi-ar fi dorit să facă un minut să dureze mai mult. Ar fi vrut să nu plece singură, să facă trenul să mai aştepte.
           Zece minute mai târziu trenul plecase din gară. Se uită la picăturile de ploaie care tocmai ce începuseră să lovească geamul, ar vrea să deseneze ziua asta de toamnă ca să nu uite ce a simţit când a plecat din orasul ăsta… îşi aduce aminte că nu are foi de desen la ea.
           Pe peron cineva priveşte trenul îndepărtându-se. A venit într-un suflet numai ca să îi lase o mapa cu coli de desen , doar ştia bine cât de aiurită este dimineaţa, sigur a uitat să le ia. Ar fi vrut să îi dea plaşele pentru desen şi să îi spună că…
Trenul se îndepărta în zarea fumurie , părând din ce în ce mai mic…

Ceai de tei

            În fiecare dimineaţă îmi beau cafeaua alături de piticii din mine. Ei se trezesc întodeauna înaintea mea ca sa îşi pregăteasca armele cu care or să mă rănească in ziua respectivă.
Eu beau cafea cu lapte. Lor le dau ceai de tei, poate aşa se vor calma si nu mă vor mai răni atât de rău. Si pentru ca pititcii mei nu sunt aşa orice fel de pitici , lor le place să le spun pe nume . Unul se numeşte Frica, altul e Dorinţa, mai este si Iubirea…cu el mă cert cel mai des.
          Ne place mult sa discutăm. Lor li se pare amuzant să imi povestească cum vor face un milion de drumuri între sufletul şi mintea mea si cât se vor distra jucându-se cu sentimentele mele, iar mie îmi place să îi mint că azi voi fi mai puternică decât ei si le voi putea spune oamenilor ceea ce simt.
Înainte să ies din casa fiecare dintre ei imi urează, in stilul lor ironic, să am o zi frumoasa. De maine cred că o să încerc să le pun şi nişte miere in ceaiul de tei.